Cartea săptămânii #55: „Instrumente mortale: Orașul Îngerilor Căzuți” de Cassandra Claire

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Deși recunosc că pentru mine ar fi fost frumos ca seria să se termine la sfârșitul cărții a treia, nu pot nega faptul că mă delectasem cu volumele 4 și 5 la vremea când le-am citit. 

Cu toate că după finalul celei de-a treia cărți din serie lucrurile păreau că intră pe un făgaș normal, ei bine, autoarea ne dă peste nas. Deoarece la sfârșitul volumului anterior lui Clary i se îndeplinește dorința de a-l învia pe Jace, această răsturnare de situația are consecințe nefaste. De ce? Pentru că nici Clary nici Jace nu realizează în timp util faptul că orice vânător de umbre are nevoie de anumite rune și ritualuri relativ imediat după naștere (în cazul nostru după înviere) pentru a fi protejați de anumite influențe negative. 

De aici, cu ajutorul unui Simon răpit și obligat să ia parte la ritual, mama-demon Lilith îl învie pe Sebastian (Jonathan pe numele lui adevărat, care e primul copil a lui Jocelyn și prin urmare fratele lui Clary). Și nu doar că îl învie pe Sebastian, dar îl și leagă pe Jace de el, astfel încât orice vătămare a lui Sebastian se răsfrânge și asupra lui Jace.

Dacă mi-a plăcut cartea? Da, dar nu la fel de mult ca și primele 3 din serie.

Cartea săptămânii #54: „Instrumente mortale: Orașul de Sticlă” de Cassandra Claire

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Cel de-al treilea volum din seria „Instrumente Mortale” a Cassandrei Claire mi se pare cel mai interesant din serie, dar, din punctul meu de vedere, și cel ce ar fi trebuit să închidă seria. Nu știu exact de ce, dar acesta este instinctul meu.

Locul principal de atracție al cărții este Alicante, orașul care adăpostește Conclavul care guvernează lumea vânătorilor de umbre. Nu doar că acesta este atacat de tatăl Clarissei, ci și locul lângă care acesta își găsește sfârșitul ca urmare a acțiunilor disperate a propriei fiice de a-și proteja apropiații cât și lumea vânătorilor de umbre de acțiunile înșelătoare și distructive ale lui Valentine (da, dacă nu vi-am scris până acum, pe tatăl Clarrisei îl cheamă Valentine).

De asemenea, și relațiile Clarissei se schimbă, mai mult și mai puțin. O parte a acestora scapă de sub jugul minciunilor lui Valentine, iar pe cealaltă parte, mama ei se trezește din starea în care a intrat pentru a scăpa de soțul abuzator. 

Personal, pentru mine aceasta este cartea care a terminat seria, iar celelalte două volume pe care le-am citit din serie reprezintă doar niște înflorituri menite mai mult sau mai puțin a aduce mai mulți bani în buzunarele celor ce au contribuit la serie (autoare, publiciști, edituri, librării etc.).

Cartea săptămânii #53: „Instrumente mortale: Orașul de Cenușă” de Cassandra Claire

 

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Astăzi m-am gândit să reiau seria recenziilor pentru seria „Instrumente Mortale” a Cassandrei Claire, cu toate că nici până acum nu am citit ultimul volum din serie (cel de-al șaselea). Nu de alta, dar la momentul în care am început să citesc seria, mi se părea că merită citită cu vârf și îndesat.

În cel de-al doilea volum al seriei, „Orașul de Cenușă”, continuă suspansul creat la finalul primei cărți, „Orașul Oaselor”. Relația dintre Jace și Clary suferă anumite transformări drastice din cauza unei minciuni, iar la mijloc intervine și transformarea lui Simon în vampir în urma unei răpiri. De parcă asta n-ar fi îndeajuns de mult, tatăl Clarissei, care mie mi se pare a fi personajul negativ principal al primelor trei volume, nu doar că-și intensifică activitatea, ci și că aceasta devine mai brutală.

„Orașul de Cenușă” este un volum important al seriei: întunecat, emoțional, dramatic și bogat în revelații. Construiește perfect terenul pentru evoluțiile interesante din volumele următoare și transformă povestea într-un conflict mult mai amplu decât drama individuală a personajelor.

Cartea săptămânii #52: „Insurgent” de Veronica Roth

 

sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine....

Astăzi scriu câteva cuvinte despre a doua carte din seria Divergent a Veronicăi Roth, „Insurgent” pe numele ei. În această carte, Tris are parte de noi aventuri, dar și de foarte multe dificultăți. Personal, e oarecum o carte de tranziție, ca și în cazul filmului „Pirații din Caraibe: Cufărul omului mort” din seria „Pirații din Caraibe” cu Orlando Bloom și Keira Knightly.

Ceea ce mi s-a părut interesant a fost testul la care a fost supusă Tris în sediul facțiunii Erudiție. Mai ales faptul că, deși testul a fost în mai multe etape, nu întotdeauna a fost clar delimitarea între aceste etape. Ceea ce nu mi-a plăcut drumul pe care a început s-o ia Tobias.

Per ansamblu, cartea a fost ok-ish, numai bună de citit într-o perioadă în care îți dorești o carte relaxantă, dar totuși puțin dinamică.

Cartea săptămânii #51: „Divergent” de Veronica Roth

sursă foto

 

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Astăzi e rândul unei alte serii de cărți să-și înceapă periplul pe blogul meu. Personal, am văzut întâi filmul „Divergent” și abia apoi am citit cartea, e iarăși un alt exemplu de film care m-a făcut să citesc. În cartea aceasta, Veronica Roth creează un univers distopic foarte interesant în care oamenii locuiesc într-un mare oraș și sunt împărțiți în 5 mari grupuri, numite facțiuni, care apreciază anumite calități și se ocupă de anumite arii ale vieții cotidiene. 

Povestea acestei acțiuni o urmărește pe Beatrice Prior care, ajunsă la vârsta la care trebuie să își aleagă facțiunea cu care va rămâne pentru tot restul vieții, își schimbă facțiunea de baștină și dezleagă o mare intrigă. Nu vă mai dau spoilere, dar e o carte de acșiune foarte faină.

Cartea săptămânii #50: „Harry Potter și talismanele morții” de J.K. Rowling

sursă foto

 

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Astăzi vorbesc despre ultimul volum din seria Harry Potter, și anume „Harry Potter și talismanele morții” a lui JK Rowling. A fost o carte dulce-amăruie, era sfârșitul unei ere, deși nu am fos neapărat cea mai mare fană a seriei. 

Cred că aici se poate observa cât de mult a compartimentat Dumbledore toate cunoștințele pe care le-a avut, dar și cât de mult a folosit toți oamenii din jurul său. De asemenea, ca să-l citez puțin pe Snape, constatăm că Dumbledore l-a crescut pe Harry pe post deanimal de sacrificiu.

Cu toate că, ca și în mai toate cărțile citite, sfârșitul e ceva de genul mulți morți dar bine câștigă într-un final, cartea mi s-a părut un pic cam trasă de păr. Mulți morți pe degeaba, oameni care cică schimbă taberele și așa mai departe. Clar nu a fost cea mai bună carte din serie.

Cartea săptămânii #49: „Harry potter și prințul semipur” de J.K .Rowling

sursă foto

 

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Astăzi vorbesc puțin despre volumul 6 din seria Harry Potter, și anume „Harry Potter și prințul semipur” a lui J.K. Rowling.  o carte cu multe întorsături de situație, iar dacă până acum nu ne-am lămurit cât e de întoarsă mintea lui Dumbledore, aici se mai pune o cărămidă (sau mai multe) sănătoasă la acest aspect. Omului îi place să compartimenteze informațiile pe care le are, și nu împărtășește toată cunoașterea pe care o deține cu un singur om.

Pe de altă parte, cartea este foarte mult despre copilăria și tinerețea lui Voldemort, oarecum un fel de răspuns la întrebarea de ce a ajuns un simplu vrăjitor să devină Voldemort. Cartea în sine e un oarecare bildungsroman într-o serie care deja e un roman bildungsroman în 7 părți. Știu, e un pic complicat se scriu eu aici.

Nu știu exact dacă m-am bucurat să citesc romanul, dar a fost interesant.

Cartea săptămânii #48: „Harry Potter și Ordinul Phoenix” de J.K. Rowling

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Pentru astăzi m-am gândit să vă vorbesc despre al cincilea volum din seria Harry Potter, și anume „Harry Potter și Ordinul Phoenix”. Despre carte nu știu exact ce să vă transmit, a fost cea mai lungă carte din serie din ceea ce am înțeles. Pentru mine, a fost ca un fel de carte de psihologie. Ce nu mi-a plăcut, au fost felul în care s-a comportat Dumbledore și moartea lui Sirius Black. Ceea ce mi-a plăcut a fost felul în care a fost tratată Dolores Umbridge de către gemenii Weasley. Cred că un lucru adițional a fost prezența lui Bill Weasley și în această carte, deși în film nu a fost deloc prezent, cred că nu mai are rost să vă explic cine este personajul meu preferat.

 

Per ansamblu, cartea a reprezentat o etapă a seriei, nimic mai mult.

Cartea săptămânii #47: „Academia vampirilor: Ultimul sacrificiu” de Richelle Mead

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

Această carte, „Sacrificiu final” este și ultima carte din seria „Academia Vampirilor” a lui Richelle Mead. Acțiunea se petrece pe 2 planuri, planul lui Rose care e ajutată a evada pentru a-și câștiga timp să demonstreze că e nevinovată pentru moartea Reginei, dar și planul Lissei, care o ajută să tragă de timp, candidând pentru poziția nou deschisă de regină.

De asemenea, sunt aduse în față anumite secrete din viața unor personaje îndrăgite care le schimba imaginea în rău din punctul de vedere al cititorilor. Nu pot spune neapărat că mă supără această schimbare de imagine, cel puțin în privința unuia dintre personaje deoarece nu îmi plăcea acea persoană.

Finalul vă las pe voi să-l descoperiți, dar spoiler alert, nu moare nici Rose, nici Lissa, nici Christian Ozera. De aici și dezamăgirea mea legată de titlul cărții.

Cartea săptămânii #46: „Prinț și cerșetor” de Mark Twain

 Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

De foarte multă vreme îmi doream să citesc această operă, „Prinț și cerșetor”, a lui Mark Twain. Din punctul meu de vedere relativ obiectiv, povestea este simplistă, cu o linie narativă simplă. Doi băieți de vârstă apropiată, unul de viță nobilă (prințul) și unul de viță sărăcăcioasă (cerșetorul), se întâlnesc întâmplător și fac schimb de locuri. De aici încurcături peste încurcături, până când se reîntâlnesc și viața lor inițială se schimbă. 

Pentru mine a fost o lectură ușoară și mi-a plăcut.

Cartea săptămânii #45: „Dune” de Frank Herbert

 Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...

„Dune” este unul dintre acele universuri care m-au frapat, m-au atras ca un magnet de o lungă perioadă de timp. Îmi amintesc de fragmente din filmul vechi, cu Patrick Stewart (arhicunoscut în zilele noastre datorită interpretării profesorului X în filmele X-MEN din 2000 ), filmat undeva prin anii 80, văzute prin clasele mici (deja știam să citesc, în orice caz). După ani și ani, am intrat în posesia tipăriturii distribuite de ziarul Adevărul și m-am bucurat enorm.

Universul e destul de distopic, dar situat undeva foarte departe în viitor. Acțiunea e una străveche, e un subiect pe care l-am întâlnit și în istoria noastră reală, dar și în multă literatură, și anume lupta pentru putere și resurse ale unor familii, doar că lupta nu mai are loc în microcosmosul unei singure planete, vorbim aici de un întreg univers cu foarte multe planete locuite de oameni ca și noi.

Mă bucur că am avut oportunitatea de a citi această carte, deși e lunguță, versiunea Adevărul fiind împărțită în 2 volume.

Cartea săptămânii #44: „Enigma Otiliei” de George Călinescu

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine... Pentru astăzi vorbim despre „Enigma Otiliei” de George Călinescu. A fost una dintre lecturile obligatorii pentru liceu. Ceea ce a fost cel mai bun argument pentru roman, este faptul că arată culoarea locală a Bucureștiului din secolul trecut. De asemena, este un roman balzacian, descriind atât anumite trăsături umane, cum ar fi avariția lui Moș Costache, cât și determinismul social de exemplu în cazurile Otiliei și al lui Felix.

Ceea ce am apreciat în acest roman a fost:

• arhitectura vremii;
• felul în care au fost transpuse valorile sociale în personaje;
• felul în care au fost construite personajele.

Ce nu mi-a plăcut la roman:

• faptul că este cam lunguț, varianta pe care eu am lecturat-o era organizată în 2 volume;
• faptul că este o lectură obligatorie, fie că îți place, fie că nu-ți place, fie că vrei, fie că nu vrei, trebuie citită. Mi-ar fi plăcut să ne fi dat opțiuni din literatura universală (eu includ literatura română în cea universală) din care să ne alegem către ce înclinăm.

Cam acestea au fost gândurile mele referitor la acest roman.

Cartea săptămânii #43: „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine! Eu mă bucur de ultima zi de concediu pentru moment, dar nu despre asta vorbim astăzi.

„Baltagul” a fost primul roman care a trebuit lecturat pentru școală. Nu este neapărat un roman greu, dar ceea ce îl face relativ greoi sunt faptele că a cică musai să îl citești deoarece așa îți impune programa școlară, iar al doilea argument ar fi faptul că vorbește despre realitatea rurală a României secolului XX. Pe scurt, soția unui oier, Vitoria Lipan, neliniștită deoarece soțul ei, Nechifor, „își încalcă” obiceiurile și nu se întoarce acasă într-o anumită perioadă, merge pe ultimul drum al acestuia pentru a afla ce i s-a întâmplat, fiind însoțită de fiul celor 2, Gheorghiță.

Nu e neapărat un roman rău, dar nici nu e unul strălucit... 

Cartea săptămânii #42: „Ion” de Liviu Rebreanu

O imagine epică a satului și a țăranului ardelenesc de la începutul secolul 20, când posesiunile fizice contau mai mult decât sentimentele sau viețile oamenilor. Cam așa s-ar putea rezuma această opera literară pe foarte pe scurt.

Ion, un țăran sărac din satul Pripas o iubește pe Florica, o țărancă tot săracă din același sat. Dar Ion fiind un avar dornic de parvenie, o constrânge pe Ana, o bogătancă, să se mărite cu el, o bagă în mormânt ca mai apoi să își dorească să se recăsătorească cu Florica, care, la rândul ei, se căsătorise cu George, cel cu care trebuise inițial să se căsătorească Ana. Iar George îi sună clopotele lui Ion. Cam asta e puțin mai pe larg și într-o încercare de a nu folosi vreun limbaj prea licențios desfășurarea acțiunii.

O fi acesta primul roman obiectiv al literaturii noastre, roman ridicat în slăvi de te mai miri cine, dar pentru mine a fost un chin și o tortură să îl citesc deoarece este o lectură impusă de o nenorocită de programă școlară care nici măcar nu poate să facă mai atractive niște opere care aproape că nu mai au vreo legătură cu actualitatea. Cu o abordare mișto și atentă, romanul ar avea potențial de atracție, mai ales pe partea de sociologie și istorie, pentru cine e atras de aceste aspecte.

Cartea săptămânii #41: „Academia vampirilor: Limitele Spiritului” de Richelle Mead

Sursă foto

Am ajuns în sfârșit, să fac și recenzie cărții "Academia Vampirilor: Limitele Spiritului" de Richelle Mead.

Rose s-a întors la Academie și o vedem cum își trece examenele împreună cu buna ei prietenă, Lissa Dragomir, în timp ce-și fac sumar un plan pentru a-l transforma pe Dimitri înapoi în dhampirul care era cândva. Zis și făcut, o dată absolvite Academia și ajunse la curtea Moroilor, cele două fete cucuiete, ajutate din stânga și din dreapta, ajung să afle unde e închis Victor Dashkov, să facă un plan de evadare pe care-l și pun în aplicare cu succes doar pentru a ajunge la fratele acestuia care e un alt utilizator al Spiritului care a reușit s-aducă o strigoaie la forma ei inițială.

Lissa, cu lecțiile învățate și cu Rose ispășindu-și pedeapsa pentru așa-zisa lor escapadă la Las Vegas cu ocazia absolvirii Academiei, reușește să se lase răpită de strigoiul Dimitri doar pentru a se folosi de operațiunea pusă la cale pentru salvarea ei pentru a-l aduce înapoi pe dhampirul Dimitri.

În sfârșitul cărții, Rose trebuie să facă față relației cu Adrian Ivashkov, unui Dimitri foarte schimbat și perspectivei unei condamnări pe nedrept pentru asasinarea reginei.

În cartea asta am văzut unu dintre cele mai nebunești planuri ale celor 2 fete, mai nebunesc și decât fuga de la Academie și cei 2 ani petrecuți printre oamenii simpli. Părerea mea e că autoarea rămăsese într-o pană serioasă de idei.

Cartea săptămânii #40: „Academia vampirilor: Jurământ de sânge” de Richelle Mead

Sursă foto

 

Rose a aflat că Dimitri a fost transformat în strigoi și nu se poate împăca cu asta. În trecut, și-au promis unul altuia că dacă ar fi ca unul dintre ei să fie transformat iar celîlalt să supraviețuiască, supraviețuitorul să-l omoare pe cel transformat. Așa că în ziua în care împlinește 18 ani, Rose părăsește Academia pentru a pleca într-o aventură ce-o va purta până în Rusia la Sankt Petersburg, la familia lui Dimitri și într-un oraș apropiat unde îl va găsi în sfârșit pe strigoiul Dimitri. După ce crede că l-a anihilat pe Dimitri se întoarce până la urmă la Academie unde va fi antrenată de șefa pazei pânî la examenul de absolvire.

De-a lungul drumului îi va întâlni pe Sydney Sage - o alchimistă -, pe familia lui Dimitri, un cuplu format dintr-o femeie moroi posesoare a magiei Spiritului și un dhampir atins de umbră care o vor ajuta în finalul cărții pe Lissa prin intermediul lui Rose dar și pe Ibrahim Mazur despre care află chiar la sfârșitul cărții că e tatăl ei.

Ce mi-a plăcut în carte e devotamentul lui Rose și înțelegerea Lissei față de prietena sa. Ce nu mi-a plăcut a fost tot ce ține de Avery Lazar.

Cartea săptămânii #39: „Academia vampirilor: Atingerea umbrei” de Richelle Mead

sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Pentru astăzi m-am gândit să continui seria recenziilor pentru seria „Academia Vampirilor”, nu de alta, dar era deja timpul pentru asta.

Au trecut câteva săptămâni de la vacanța de Crăciun iar moartea lui Mason în urma expediției negândite (=prostești, imature, ilogice) de strigoi din Spokane se lasă asupra Academiei. Dar cel mai mult asupra lui Rose, care are impresia că i-a văzut fantoma. Evenimentul e pus pe seama șocului posttraumatic și a stresului cauzat de perioada de practică. Însă drumul făcut până la Curtea Moroilor schimbă perspectiva situației, căci vederea fantomelor e efectul atingerii umbrei ca urmare a faptului că Rose fusese adusă din morți cu aproape trei ani în urmă de cea mai bună prietenă a ei, Lissa, posesoare a magiei spiritului. Iar trecerea fantomelor în interiorul Academiei nu e întâmplătoare, căci în preajma gardurilor un grup de elevi se folosesc de magia elementelor în activități ilegale alterând protecția perimetrului, breșă de care se vor folosi și strigoii să atace școala.

O vinovăție apăsătoare și o pierdere dramatică o însoțesc pe Rose Hathaway de-a lungul celei de-a treia cărți din serie.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest volum îi hotararea lui Rose de a face dreptate pentru Lissa în cazul Victor Dashkov și faptul că are o minte deschisă cu privire la moroii care vor să lupte alături de dhampiri împotriva strigoilor (Tasha Ozera, dar mai evident Christian Ozera în acest volum).

Ce nu mi-a plăcut la acest volum e felul în care se poartă regina Tatiana cu Rose din cauza afecțiunii lui Adrian Ivashkov față de dhampir (bine, am înțeles, e matușa sau așa ceva a lui Adrian, dar totuși...). Cel mai mult m-a deranjat destinul lui Dimitri pe fondul evoluției relației cu Rose.

Cartea săptămânii #38: „Harry Potter și Pocalul de foc” de J.K. Rowling

sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Cum am mai precizat și acum o săptămână, nu prea are rost să tot reiau povestea (experiența) mea cu seria Harry Potter deoarece ar deveni mult prea plictisitor, iar tot ce-aș mai scrie pe lângă ar fi sărit de cititori.

În acest al patrulea volum, Harry are un început cum nu se poate mai bun, fiind înconjurat de prieteni mult mai devreme ca de obicei, dar și de legătura cu nașul său pe care l-a regăsit pe parcursul celui de-al treilea volum. Doar că toată nota de pozitivitate de la început capătă o tentă sumbră pe parcursul cărții.

Unul dintre puținele aspecte care mi-au la carte este faptul că a fost introdus personajul meu preferat din toată seria.

Cartea săptămânii #37: „Harry Potter și prizonierul din Azkaban” de J.K. Rowling

 

sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Despre relația mea cu seria Harry Potter vi-am mai povestit, nu știu dacă mai are rost să vă povestesc din nou și din nou despre ea.

Cartea a treia din serie, „Harry Potter și Prizonierul din Azkaban” îl găsește pe Harry pus față în față cu un alt membru provocator al familiei Dursley, anume sora unchiului său. Dar aceasta nu e singurul personaj nou care pare a fi contra lui Harry în acest volum, doar că nu întotdeauna lucrurile și situațiile sunt ceea ce par a fi.

Pot spune că această carte este cartea mea preferată din toată serie deoarece vorbește despre prietenie, despre depășirea lucrurilor grele din viață, despre iertare și redempție.

Cartea săptămânii #36: „Măsura timpului” de Mitch Albon

Sursă foto

 

Hello! Cum mai sunteți? Pe mine m-a apucat nostalgia și m-am pus pe căutat prin evidența pe care o țineam referitor la cărțile împrumutate de la biblioteca județeană în perioada în care obișnuiam să frecventez instituția respectivă. Trecând prin respectivul document am găsit câteva surse de inspirație pentru articolele din seria aceasta.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la carte a fost abordarea autorului prin intermediul personajului întruchipat de primul creator al ceasului asupra noțiunii timpului. Acest prim făuritor de ceasuri, pe numele său Dor, este pedepsit de către divinitate la întemnițarea într-o peșteră pentru mai multe secole deoarece încercase a măsura cea mai de preț resursă, și anume timpul. Într-un final, primește șansa redempției prin salvarea unei adolescente care dorește să se sinucidă (din cauza unui episod de bullying) și a unui bătrân bogat care dorește să trăiască pentru totdeauna.

Cartea mi-a arătat foarte mult cum influențăm viața celor din jurul nostru dar și faptul că viitorul îndepărtat (cel de peste câteva generații de la moartea noastră) s-ar putea să nu fie așa cum ne imaginăm noi.