Anul ce-a trecut (2021) a fost destul de dificil, ca să scriu așa. Am trecut prin multe, am învățat și mai multe și mi-am dat seama cât de multe mai am de înfruntat ca să ajung unde mi-aș dori să ajung. Mai mult, m-am învățat pe mine însumi să nu spun niciodată „niciodată”. Acum 3 ani jumătate îmi juram că n-o să mai lucrez „niciodată” cu clienți în urma unei traume numite primul meu loc de muncă, și iată-mă, astăzi, lucrând tot cu clienți, dar în alte condiții.
Am învățat că e în regulă să ai nevoie de ajutor pentru a lucra la tine însuți, din toate punctele de vedere. Iar ca rezoluție pentru 2022 mi-am propus să revin la terapie, am ajuns în punctul în care am nevoie de o influență din exteriorul meu pentru a-mi pune ordine în viață, influență cu care să nu trebuiască să dau nas în nas permanent nici în viața personală, nici în cea profesională.
2021 a fost un an în care să realizez cât de tare mă poate buși depresia, iar singura persoană care mi-a fost alături am fost eu, ceea ce pot spune că a fost sfâșietor. Să am momente când sunt pur și simplu țăndări pe dinăuntru iar pe exterior să par de parcă nimic nu se întâmplă, nu e ușor când trebuie să înfrunt 2-300 de persoane zilnic.
2021 a fost un an în care am lucrat la a nu mă mai lăsa definită de exterior, dar în același timp mi-am dat seama cât de mult mi-a dăunat tot timpul în care m-am lăsat definită de exterior (părerile celorlalți, traume și mai ales de religie). Mi-am dat seama că echilibrul și binele meu le definesc eu, așa cum le definesc eu, nu cum le definește societatea. Am învățat că a-mi asculta nevoia de a fi eu cu mine însumi, de a nu avea parteneră/partener de viață și țânc doar pentru că am deja 30 de ani e ceea ce sunt. Iar dacă societatea insistă că sunt defectă doar pentru că nu mă încadrez în norme pune accent doar pe cât e de defectă și intruzivă societatea respectivă.
Mi s-a demonstrat că nu toți suntem clone, iar asta e perfect. Nu toată lumea are aceeași toleranță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu