Hello! Cum mai sunteți? Sper să vă găsesc bine...
Pentru astăzi se pare că voi continua cu o serie de filme despre care-am început să scriu acum ceva vreme, vreun jumătate de an să fie de când am început să scriu despre serie.
Bruce Wayne, sub costumul lui Batman, se confruntă cu unul dintre cei mai complicați inamici ai săi, Jokerul, deși conflictul lor e unul recent pentru Bruce, conflict insinuat la sfârșitul primului film. Unul dintre aspectele care mi-au plăcut la film e faptul că filmul nu este dominat categoric de un singur personaj, cel pozitiv absolut (Batmat / Bruce Wayne în cazul de față), aici fiind vorba de o dinamică psihologică fascinantă între Batman, antagonistul reprezentat de Joker și procurorul Harvey Dent care îl ajută atât cât poate pe Batman.
Într-o răsturnare de situație cu adevărat sadică, Jokerul îi pune pe Batman și pe polițiști în fața unei alegeri imposibile: salvarea procurorului Harvey Dent sau a femeii iubite de Bruce, Rachel. Manipularea Jokerului funcționează perfect: oferind adresele inversate, Batman ajunge să-l salveze pe Dent, în timp ce Rachel, prietena din copilărie a lui Bruce și partenera de viață a lui Dent moare într-o explozie devastatoare. Poate cel mai puternic arc narativ aparține lui Harvey Dent. Jumătatea sa de chip arsă în aceeași explozie devine o metaforă vizuală pentru propria sa degradare mentală. Jokerul îl corupe cu ușurință în spital, transformându-l pe „Cavalerul Alb” din Gotham în monstruosul Two-Face. Răzbunarea sa ulterioară, ghidată doar de faimoasa monedă cu două fețe, demonstrează teza Jokerului: oricine poate deveni un monstru dacă are o „zi suficient de proastă”.
Pentru a proteja moștenirea lui Harvey Dent și a nu lăsa orașul să cadă în disperare, Batman decide să își asume crimele comise de Two-Face. Filmul se încheie în mod genial cu Batman fugind în noapte, vânat de aceeași poliție pe care a ajutat-o. El nu mai este eroul pe care Gotham îl vrea, ci cel de care are nevoie: un Cavaler Negru.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu