Cartea săptămânii #28: „Harry Potter și Piatra filosofală” de J.K. Rowling

Sursă foto

Hello! Cum mai sunteți? Sper că sunteți bine și nu ați făcut excese în ultimele zile, de când s-au mai înmuiat aceste restricții datorite situației medicale curente. Sincer, pe mine nu mă mai surprinde nimic, dar cred că deja vi-ați dat seama de asta.

Istoria mea cu universul Harry potter e destul de veche, doar că nu m-a prins 100%, ca să zic așa. A fost interesant la început datorită ineditului și al noutății, dar așa cum febra a venit, așa s-a și dus. În școala generală aveam o colegă de clasă care îmi era și prietenă, iar această fată era foarte pasionată de universul Harry Potter (dacă te recunoști cine ești, te salut). Prin urmare m-am contaminat și eu cu o bucățică din entuziasmul prietenei mele.

„Harry Potter și Piatra Filosofală” este primul volum al seriei, care ne face introducerea în universul Harry Potter. Harry este un orfan care este crescut de mătușa și unchiul său, soții Dursley, dar nu se poate mândri cum c-ar fi îndrăgit de familia lui adoptivă. În schimb, viața lui este dată peste cap în vara în care împlinește 11 ani deoarece află că nu este o persoană foarte obișnuită, iar o școală cu renume de care nu mai auzise vreodată are un loc rezervat pentru el. De aici încolo, Harry cunoaște personaje noi care îi vor modela viitorul, iar unele dintre aceste personaje se dovedesc mai profunde (într-un sens mai pozitiv sau mai negativ) decât par a fi la prima vedere.

Consider că această carte merită citită, mai ales dacă ești copil sau la începutul adolescenței, dar o recomand cu căldură și adulților.

Lecții până la 28 de ani (II)

Hello! Cum mai sunteți? La sfârșit de februarie am început o serie de articole în care vorbeam despre câteva lecții pe care le-am învățat până la 28 de ani sau pe care mi-aș fi dorit să le învăț până la această vârstă. Sunt foarte conștientă de faptul că în funcție de cititori și de o grămadă de factori ce țin de aceștia s-ar putea să calc ceva lume pe bătături, ca să am o formulare cât de cât decentă.

Călătorește

De ce e important să călătorești? De ce să arunci bani pe geam cu călătoritul în loc să stai închis în casă? Pentru că dai nas în nas cu oameni noi, care au mentalități și culturi diferite. De aceea. Te expui diversității și ai mult mai puține șanse să devii rasist de orice fel. De asemenea, dacă ești ca mine și nu îți găsește locul în orașul în care ai trăit toată viața ta, ai posibilitatea de a-ți găsi locul pe lumea asta, și, poate, să-ți dai seama cine ești și care ți-e rostul. Un alt beneficiu al călătoritului este îmbogățirea culturii tale generale; una este să citești din cărți anumite lucruri reale și alta este să le cunoști la fața locului. Sincer, deși îmi pică bine să stau cu burta la soare lângă piscina hotelului de 5 stele la care sunt cazată, îmi pică și mai bine să-mi extind zona de comfort interacționând cu culturi noi, cu „ruine” nemaiîntâlnite pentru mine și să gust produse locale din piețe sau mici restaurante. Și ca o mențiune, în zona în care m-am născut și crescut puteam face oricând plajă la piscina unor hoteluri bune fără a plăti și cazarea.

Citește

Și aici nu mă refer doar la cărțile comuniste pe care sistemul educațional românesc încearcă să ți le bage cu de-a sila pe gât în jos. Mă refer la literatura mondială. Sigur găsești ceva. Fă-ți timp măcar săptămânal să răsfoiești presa scrisă ca să mai afli ce se petrece în lumea asta mare. De asemenea, citind, poți să te mai specializezi în anumite domenii (știu, îți mai trebuie și practică de multe ori, dar primul pas este să pui mâna să citești, că altfel minunile nu se petrec). Nu în ultimul rând, punând mâna să citești poți să evoluezi și pe partea de hobby-uri. Ce să mai zic că-ți ascute creativitatea (te ajută să găsești soluții out of the box la lucru) plus că niciodată ecranizările mai niciodată nu corespund cărților, niciodată nu dezvoltă acțiunea și personajele nu sunt dezvoltate ca lumea din rațiuni de spațiu pe ecran dar sunt mult mai la îndemână chiar din cauza faptului că îți ia maximm 3 ore să vezi un film, poate mai faci altceva social pe lângă vizionarea filmului dacă mergi la cinema, dar o carte mai degrabă o citești singură în mult mai multe ore. De exemplu, personajul meu preferat din Harry Potter nu a fost niciodată construit ca lumea în filme; și mă refer aici la Bill Weasley, culmea. Iar alt exemplu ar fi cartea lui John Green, „Sub aceeași stea”, pe care m-am chinuit săptămâni întregi s-o citesc în loc să-mi iau vreo 2 ore și ceva să văd filmul.

Alege-ți una sau două materii școlare și aprofundează-le

Știu și sunt foarte conștientă de faptul că sistemul educațional românesc promovează exact opusul a ce-ți scriu eu aici. Momentan, sistemul își dorește ca tu să tocești toate informațiile la toate materiile fără să îți dezvolte gândirea critică și fără să țină cont de cine ești tu, de ce îți dorești tu, de abilitățile tale. Am fost acolo și mi-am dorit să fiu bună la toate materiile, până să îmi dau seama că artele și fizica nu sunt deloc de mine. De asemenea, nici cu matematica nu sunt cea mai bună prietenă, când sunt sub presiune fac greșeli de calcul elementare (gen doi plus doi vor face oricât dar nu patru, am pățit-o la BAC și puteți râde de mine) cu toate că îți pot spune mecanic teoria corectă. Ceea ce am făcut și eu, dar nu atât de mult pe cât mi-aș fi dorit s-o fac atunci, este să îți alege vreo 2 materii pe care să le aprofundezi bine, că te ajută, că nu te ajută vreun cadru didactic. Eu, personal, am mers mult pe lectură, și nu neapărat că întrebam pe cineva să îmi recomande cărți ci căutam eu ce credeam că mi-ar plăcea sau mai întrebam bibliotecarii care habar n-aveau ce făceam eu la liceu sau cine-mi sunt profesori. Prin intermediul cititului, pot spune că am intrat puțintel și pe tărâmurile istoriei, psihologiei și filosofiei (aici am mers uneori și pe eventuala listă de recomandări ale profesoarei cu care am făcut atât psihologie cât și filosofie în liceu).

Nu-ți fie frică să greșești

Multora ne este frică să greșim, iar aici mă includ și pe mine. Mi-ar plăcea să fiu perfectă, să „nimeresc” totul din prima, să am un parcurs în linie dreaptă prin viață, cu toate că, în același timp, sunt conștientă de faptul că perfecțiunea este supraestimată (în engleză se folosește termenul de overrated). Ei bine, ce credeți? Nu se prea poate un parcurs în linie dreaptă prin viață. Uneori trebuie să greșim. Facem alegeri în această viață ca mai apoi să realizăm că nu ne duc unde vrem noi să ajungem, sau chiar ne dăm seama că o dată ajunși unde ne dorim defapt nu asta ne dorim sau că ceea ce ne dorim cere niște sacrificii pe care nu suntem pregătiți să le facem sau chiar nu ne dorim să le facem. Așa încât sfatul meu e să greșiți, este mai bine decât să nu faceți nimic fiind împietriți de groaza eșecului.

Cartea săptămânii #17: „Crăciunul lui Poirot” de Agatha Christie

Sursă foto

        Hello! Cum mai sunteți? Știu, a trecut foarte mult de la ultima asemenea postare și de asemenea, a cam trecut subiectul abordat în carte, dar mi-a plăcut foarte mult cartea și așa m-am gândit să vă povestesc puțin cum și-a petrecut Crăciunul detectivul meu preferat.

      Și dacă nu aveați habar cine e detectivul meu preferat, probabil nu știți o mulțime de lucruri despre mine și nu știți nici să citiți printre rânduri în cazul meu. Și ca să nu vă mai aburesc atât de mult, vă scriu faptul că e vorba despre Hercule Poirot, unul dintre cele mai cunoscute personaje ale Agathei Christie, alături de Miss Marple.

***

        În această nouă aventură a sa, Hercule Poirot este pus față în față cu o nouă dilemă, dar și cu o personalitate puternică și nestatornică a victimei. Și toate acestea când altcândva decât... de Crăciun. Și asta pentru a-i face în ciudă, ca să spun așa, colonelului Johnson, o veche cunoștință implicată în caz a lui Hercule Poirot. Iar identitatea criminalului este o adevărată revelație.

       „Tiranul milionar Simeon Lee, înstrăinat de mulți ani de rudele sale, organizează o neobișnuită reuniune de familie cu ocazia Crăciunului.

       Însă înainte ca vreunul dintre invitați să descopere motivul acestei ciudate schimbări de atitudine, un zgomot de luptă și un țipăt inuman se aud din biroul lui Simeon, care e găsit într-o baltă de sânge, cu gâtul tăiat în spatele unei uși încuiate. Cu atât de mulți posibili suspecți - căci Simeon stârnise numai ură în jur - Poirot se implecă în ceea ce pare un caz imposibil de rezolvat, însă detectivul belgian cunoaște un adevăr de netăgăduit: rareori lucrurile sunt ceea ce par a fi.”

Echipa editorială

Cartea săptămânii #16: „Inferno” de Dan Brown

Sursă foto

        Hello! Cum mai sunteți? Pentru astăzi m-am gândit să abordez puțin una dintre ultimele cărți ale lui Dan Brown, și anume „Inferno”. Am ales să sar intenționat peste a treia carte a seriei „Robert Langdon” („The lost key”), aceea nu mi-a plăcut foarte mult, mai mlt mi-a plăcut această a patra carte. Cine știe, poate se va face o ecranizare după „The lost key” sau o voi reciti și îmi voi schimba părerea între timp.

       Acțiunea din „Inferno” are loc în Italia (iarăși; de ce, citiți aici), dar și în Turcia, din câte-mi amintesc. Ideea de bază a cărții e faptul că, într-un fel de preview dezvăluit în cursul cărții, Elizabeth Sinskey, lidera Organizației Mondiale a Sănătății îl „angajează” pe Robert Langdon să o ajute să depisteze un virus ce urmează a fi eliberat într-un mod sau altul de recent decedatul om de știință Bertrad Zobrist, virus ce ar urma să creeze un val de sterilitate în rândul oamenilor pentru a combate suprapopularea planetei.

        Mie îmi place cartea, e scrisă în același stil inconfundabil al lui Dan Brown, iar personajul lui Robert Langdon nu mă dezamăgește nici de această dată.

      Dacă am reușit să vă stârnesc interesul sau să vă bag în ceață, ce mai așteptați? Puneți mâna și citiți cartea!...

Cartea săptămânii #14: „Codul lui Da Vinci” de Dan Brown

Sursă foto

        Hello! Cum mai sunteți? Pentru astăzi m-am gândit să scriu un review de carte, nu am mai scriu unul cam de multicel după umila mea părere, astfel încât mă gândeam să mă pun și eu pe scriu (aka pe lucru), mai ales că mi-am propus să scriu recenzii la anumite cărți în acest an și timpul tace & trece fără a ne atenționa prea bine.

        Personal, a fost prima carte citită de mine din seria care îl are ca personaj principal pe profesorul de simbolistică de la Harvard, Robert Langdon, cu toate că în ordine cronologică e abia a doua carte, după „Îngeri și demoni”.

       Profesorul Langdon a sosit la Paris pentru o conferință legată de iconografie / simbologie, iar între timp s-a aranjat și o întâlnire la cină cu arhicunoscutul custode al muzeului Luvru, Jacques Sauniere. Acțiunea se complică abia după ce Sauniere nu apare la întâlnire, dimpotrivă, este găsit decedat în interiorul muzeului în niște circumstanțe foarte bizare ce fac trimitere la Langdon. Și ca să nu fie suficient, desfășurarea acțiunii implică trădarea unui bun prieten al lui Langdon și călătorii în două țări, de această dată, pentru protejarea secretului Sfântului Graal.

       Mai departe vă las să  descoperiți voi ce conține cartea aceasta care pe mine m-a dat pe spate în ultimul hal, o citeam în orele de mate în liceu, în condițiile în care chiar am avut o scorpie de scorpie ca profă la materia respectivă. Deci așa să vă închipuiți! 

Lectură plăcută vă doresc!!!

Cartea săptămânii #9: „Percy Jackson și Olimpienii I: Hoțul fulgerului” de Rick Riordan

        Hello! Cum o mai duceți? Eu m-am gândit să vă spun puțin despre prima carte din seria „Percy Jackson și Olimpienii” scrisă de Rick Riordan, și anume „Hoțul fulgerului”.

        Această serie a autorului american Rick RIordan se vrea a fi o reinterpretare modernă a mitologiei grecești, iar Percy fiind întruchiparea unui Perseu modern la granița adolescenței. 

        Îmi plac foarte mult poveștile și romanele care au la bază mitologia grecească, așa că în momentul în care-am văzut cartea, mi-am spus în minte ceva de genul: „Oh, da, te rog! De când te-așteptam !?... De vreo cinci ani!”. Ce-i drept, eu am văzut ecranizarea prin perioada mai 2011, cred că-n data de 13 mai mai precis.

        N-o să stau acum să vă povestesc cartea, dar ca la fiecare carte ecranizată, am destule de comentat în sensul negativ la adresa ecranizării:

• în primul rând, Poseidon chiar nu e atașat de Percy, cu atât mai puțin e vorba de a-l iubi ca pe propriul copil;
• satirul Grover e roșcat, prin urmare cum nevoia în film e mulatru?;
• Doamna Dodds e profesoară de algebră, nici gând de engleză;
• acțiunea se petrece vara, oameni buni, așa că ce nevoia căuta Persefona în Infern?
• în carte, Percy nu-l lasă pe Grover Persefonei în Infern la schimb pentru mama lui.

        Deja sunt foarte multe contraste între ecranizare și carte, nu cred că are rost să revăd filmul pentru a continua cu ele. Cert e faptul că cartea e presărată cu acțiune așa încât e destul de ușor să fie ecranizată ca lumea.

         Voi ce spuneți? Ați citit cartea? Sau măcar ați vizionat filmul?

Cartea săptămânii #8: „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” de Agatha Christie

        Hello! Cum mai sunteți? Știu, ultima recenzie de carte a fost acum două săptămâni, dar în ultima vreme am citit atât de  bătrmulte cărți frumoase și interesante încât nu mă pot abține din a posta mult mai multe recenzii Vde cărți decât mi-am propus la începutul lui 2016. Sincer, îmi propusesem să vorbesc doar despre 12 cărți anul acesta dar se pare că sunt la recenzia cu numărul 8, e deja mai sau mai bine zis nu e decât mai și încă n-am terminat de vorbit despre cărțile din ultimul „lot” de la biblioteca județeană.

        Precum vă spuneam și în articolul „Ce-am mai făcut în ultima săptămână #28”, această carte e mai puțin stufoasă ca „13 probleme”, e și de înțeles deoarece are doar 9 povestiri spre deosebire de 13 câte avea cealaltă carte pomenită.

        Ce n-am înțeles eu e faptul că titlul nu corespunde întru totul conținutului. Adică, pe lângă faptul că e o colecție de 9 povestiri și doar 150 și ceva de pagini, abia 7 povestiri o au ca și personaj pe Miss Marple. Ce să vezi?

        Trecând peste neconcordanța parțială titlu - conținut, îmi place această culegere de povestiri, îmi place și mintea brici a lui Miss Marple, îmi aduce aminte de bunica care și ei îi plăcea să se știe ce și cum în jurul ei.

        Dacă vă plac chestiile mai mult sau mai puțin polițiste dar nu aveți timp după un roman întreg o dată, vă recomand atât „Ultimele cazuri ale lui Miss Marple” cât și „13 probleme”, ambele de inconfundabila Agatha Christie.

Cartea săptămânii #7: „13 probleme” de Agatha Christie

        Hello! Cum mai sunteți? Când scriu acest articol e undeva la 11 jumate noaptea iar eu trebuie să recunosc că mai am de citit vreo 3 capitole din carte dar deja mi-am dat seama ce-i de capul ei așa încât m-am grăbit să vă împărtășesc și vouă părerea mea la cald despre ea.

        Cartea de față e defapt „o culegere de povestiri”  legate între ele destul de bine, iar personajul principal care le leagă între ele e celebra fată bătrână cunoscută drept Miss Marple. Încă sunt puțin curioasă la adresa ei, n-o cunosc atât de bine ca pe personajul numărul 1 al tuturor timpurilor (aka Hercule Poirot), mi se pare intrigantă încă dar pare a fi o bună cunoscătoare a caracterelor umane.

        Cartea constă din relatarea a 13 întâmplări ce au la bază crime, iar la final un cerc de personaje, printre care și Miss Marple, își dau cu părerea despre făptaș și despre deznodământ. Chiar Miss Marple narează măcar 2 dintre povestiri, nu știu în momentul de față ce-mi rezervă ultimele 3 capitole ale cărții, dar sunt nerăbdătoare.

        Ceea ce-mi place cel mai mult la acest volum e faptul că oferă destulă diversitate, iar mie îmi place asta foarte foarte mult.

       Nota cărții: 9,5 / 10

Cartea săptămânii #6: „Penița otrăvită” de Agatha Christie

        Hello! Cum mai sunteți? Mie iar mi-a picat placa video la laptopul pe care-l am, aşa încât sunt nevoită să mă chinui cu telefonul. Nu ştiam ce-mi lipseşte sâmbătă după-amiaza cănd aveam planificat să scriu minim 3 articole, decât să mă chinui cu aplicația de Blogger de pe Android; măcar de m-ar lăsa aplicația asta primitivă să planific articolele...

        Îndeajuns cu plânsul de milă la adresa subsemnatei, e timpul să trec la treabă chiar dacă-mi va lua de 2 ori mai mult timp să duc la bun sfârşit ce mi-am propus pentru ziua de sâmbătă.

        Deşi pentru astăzi aveam de gând să abordez un alt scriitor preferat, până la urmă m-am oprit asupra unei cărți a respectivului autor, aşa încât subiectul zilei de azi este o recenzie subiectivă a cărții "Penița otrăvită" de Agatha Christie.

        Narațiunea se face din perspectiva lui Jerry Burton, unul dintre personajele principale. Acesta este un pilot care şi-a rupt piciorul şi i se recomandă "o cură de linişte" într-o zonă liniştită. Ajutat de sora lui, Joanna, se stabileşte cu chirie în casa Little Furze a domnişoarei Emily Barton, casă aflată la aproximativ jumătate de milă de Lymstock.

        Nu bine se stabilesc cei doi frați la Little Furze, căci se trezesc cu o scrisoare indecentă şi jignitoare, ca majoritatea celorlalți săteni. Iar romanul se ramnifică şi cu interesele romantice ale celor doi Burton.

        N-o să vă povestesc în amănunt nimic de aici încolo; dar identitatea făptaşului m-a surprins şi pe mine, împreună cu implicarea lui Miss Marple pe finalul romanului, a cărei singură sarcină pare a fi să pună lumină în ideile, gândurile şi supozițiile lui Jerry Burton şi ale polițistului care deserveşte Lymstock-ul.

        Dacă vi-am stârnit curiozitatea pentru lectura cărții, "Lectură plăcută!" vă doresc!

Cartea saptamanii #5: „Ingeri si demoni” de Dan Brown

Sursa foto

        Hello! Cum mai sunteti? Pentru mine a fost o saptamana oarecum mai neobisnuita, sau mai altfel ca de obicei, nu imi gasesc un cuvant prea bun care sa defineasca aceasta saptamana. Dar nu despre asta e vorba azi, caci astazi vorbesc despre cu totul altceva.

         Nu am mai postat o recenzie de carte pe acest blog de 4 saptamani (adica de vreo aproximativ o luna), asa incat pentru azi asta voi povesti.

         Cartea de azi este „Ingeri si demoni” de Dan Brown, prima carte in ordine cronologica din cele 4 carti care il au drept personaj principal pe profesorul universitar de simbolistica si iconografie religioasa Robert Langdon, sau, mai pe scurt, „seria Robert Langdon” cum am botezat eu seria respectiva.

        „Ingeri si demoni” este primul volum al seriei (a aparut in anul 2000, dar ecranizarea a aparut abia in 2009), asa incat ni-l introduce, in primul rand, pe profesorul Robert Langdon. In al doilea rand, ne nareaza intr-un ritm foarte alert pataniile profesorului trezit cu noaptea in cap de un misterios apel care-i solicita asistenta tocmai in indepartata Geneva elvetiana, actiunea ramnificandu-se prin Vatican si intreaga Roma. Si ceea ce-l baga in toata aceasta „invalmaseala” este chiar propria pasiune pentru simbolistica.

         Ce imi place la aceasta carte in primul si in primul rand e dimensiunea istorico - geografica fara a avea acel caracter de manual scolar / universitar. In al doilea rand, imi place faptul ca aceasta carte ma face sa-mi pun intrebari legate de istorie si corectitudine in general.

        Ce nu imi place la carte este evolutia sambelanului Carlo Ventresca. Defapt, pana la urma, nu-mi place deloc personalitatea lui, draguta / buna / corecta in aparenta, dar un adevarat demon in esenta, nu-l pot caracteriza altfel.

        Cum probabil va asteptati, nu am vazut ca lumea ecranizarea dar nu mi-au placut secventele pe care le-am vizionat. Mi se pare cam prea infidela romanului. Sunt constienta ca e vorba ca nu-mi place defapt adaptarea (viziunea) regizorului, dar fiecare e cu propriile gusturi.

        Daca mai doriti sa cititi o recenzie a cartii, puteti intra si aici, la Deena, sa ii cititi si ei parerile.

        Nota pe care o acord cartii: 10.

Cartea săptămânii #1: „Cu cărțile pe masă” de Agatha Christie

        M-am gândit să inaugurez o nouă categorie de articole, numiă „Cartea săptămânii”. Nu voi publica chiar săptămânal un asemenea articl dar m-aș bucura ca anul acesta să vă prezint măcar vreo 12 - 15 cărți care mie mi-au plăcut enorm și pe care mă bucur să le pot împărți cu voi.

Sursă foto

        Azi vă voi spune câteva cuvinte despre una dintre operele Agathei Christie și anume „Cu cărțile pe masă”. Romanul îl are ca personaj central pe detectivul meu preferat, Hercule Poirot. Când acesta primește o invitație la cină de la colecționarul domn Shaitana împreună cu „lauda” c-ar mai invita la respectiva cină niște persoane care se presupune c-ar fi comis măcar o crimă ce nu poate fi dovedită, belgianul nu va lua în serios lauda.
        Dar când gazda moare „subit” în timpul partidei de bridge care urmează cinei propriu-zise, Poirot se vede pus în fața unui caz de elucidat. Și personal, chiar și pe mine m-a surprins identitatea criminalului. Vă mai spun doar un singur detaliu: în finalul romanului se dovedește că criminalul a făcut patru victime.
        Desfășurarea acțiunii și deznodământul vi le las vouă să le degustați.
        O zi bună s-aveți!