Hello!
Cum mai sunteți?
Pentru
astăzi am pentru voi un mic time story, ca să-l numesc așa.
Precum
știți deja, lucrez de ceva vreme în industria Formulei 1. Dar nu
sunt recunoscută doar pentru că sunt femeie sau pentru culoarea
părului meu aici. Mai există ceva, aproape imposibil de crezut,
despre mine, care mi-a adus recunoaștere în cadrul tuturor
echipelor, chiar și în cele în care n-am lucrat niciodată și
nici nu voi avea ocazia vreodată să lucrez din simplu motiv ca
lipsa timpului în viața curentă, și anume acuitatea mea auditivă
excelentă.
Dar
acum îmi doresc să vă povestesc cum mi-am „câștigat” auzul
ăsta bun. Sau, mai bine zis, cum mi-am educat auzul.
La
un moment dat, mama visa să devin artistă, sau, cel puțin să am
ca hobby ceva artistic așa încât la 9 ani m-a dus Școala Armonia
unde am lecții de pian și cursuri de actorie. Îmi aduc aminte și
acum faptul că școala se afla undeva, relativ aproape de clădirea
primăriei sectorului 2.
Încă
îmi aduc aminte cum doamna Gavrilescu, profesoara de pian, o doamnă
cam la vreo 60 de ani părea pe atunci, cu un păr roșcat deschis
din cauza faptului că la bază era căruntă, nu părea deloc
mulțumită de mine, întotdeauna părea a fi dezamăgită de fiecare
progres al meu. Mereu și mereu se plângea de simplul fapt că sunt
lentă, că nu mai are rost să își bată capul cu mine că nu se
va alege de capul meu pe plan muzical. Ce-i drept, mi-am însușit
ritmul și dicția cam greu, dar, în final, cred că m-ma dezvoltat
în viteza mea iar asta mi-a adus numai beneficii ulterior. Am mai
auzit povești și bârfe despre foști elevi cărora nu le-a mai
folosit la nimic cursurile de muzică.
În
schimb, eu am fost unul dintre cazurile fericite. În momentul de
față mă pot mândri că aud motorul mașinii de Formula 1 foarte
bine, inclusiv pe transmisia radio, plus că pot să interpretez
foarte bine ceea ce aud, adică îmi dau seama în momentul respectiv
de unde provine problema motorului, dacă aceasta există.
Deci,
o poveste cu happy ending, și îi mulțumesc mamei pentru că m-a
dus la orele de muzică.